As vrea sa spun despre mine ca am rabdare infinita, insa nu este asa. Imi pierd cumpatul atunci cand plansul bebelusei se transforma in racnet, incep sa simt nervi cand trec ore bune si nu mai pot sa o linistesc.
In culmea furiei, gandul o ia razna. La ore inaintate in noapte, apar intrebari ce nu isi au rostul: "De ce mi se intampla mie asa ceva?", "Asa imi trebuie daca am facut un copil", "De ce oamenii isi mai doresc al doilea, al treilea copil, dupa ce au avut unul?", "Nu stiu sa am grija de propriul copil" etc.
Stiam, la nivelul teoriei, ca cei mici plang noaptea. Ma asteptam la asa ceva, insa realitatea bate teoria. Ma doboara forta cu care plange cea mica si incapacitatea mea de a o linisti. Furia pe care o resimt ma sperie. Pana acum am fost o fiinta toleranta, cu o rabdare bine exersata. Ma supara ca autocontrolul nu mai functioneaza exact la cea mai importanta persoana din viata mea.
Din fericire, incep sa descopar treptat si bucuria de a fi mama. Saptamana aceasta, au existat stari de veghe cand bebelusa a inceput sa exerseze ganguritul. Sunt sunete dulci care ma fac sa uit indoielile de care ma rusinez. Privirea inocenta din ochisorii mari, ma face sa ma topesc. Dimensiunile minuscule ale nasului, manutelor, picioruselor imi aduc aminte cat este de vulnerabila si fragila fiinta galagioasa. Nu in ultimul rand, exersarea zambetului ma determina sa astept prima manifestare umana a copilasului.
Singura tehnica de calmare in momentele grele este sa imi amintesc ca bebelusa nu plange ca sa imi faca in ciuda sau ca sa ma supere, ci din cauza unui disconfort.
Oare mai exista parinti care au fost incercati de asemenea ganduri pacatoase?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu