In timpul sarcinii am luat in greutate 14 kg. 12 kg au disparut in maternitate, insa celelalte doua s-au imprietenit cu mine mult timp.
Desi au trecut opt luni si jumatate de la aparitia bebelusei, corpul meu nu a mai revenit la forma anterioara. In ciuda infometarii, a efortului fizic (sus-jos copilul, sus-jos caruciorul), in ciuda aparentei reveniri la greutatea initiala, fustele nu ma mai incap.
Surpriza neplacuta am avut-o acum o ora cand am probat hainele cu care sa ma duc la scoala. Of!
Lungile plimbari prin cartier mi-au dezvaluit lumea pe care o stiam mai mult dupa zumzetul care patrundea, in verile trecute, prin fereastra larg deschisa. Anul acesta am coborat din "turnul de fildes" si m-am contopit cu multimea ce traieste alaturi de mine.
Primul contact il am cu vecinii pe care, in sfarsit, am reusit sa ii identific. Zilnic impart zambete atunci cand ei se minuneaza cat de mare creste bebelusa. Daca am nenorocul sa o intalnesc pe o anumita vecina, trebuie sa ascult la nesfarsit acelasi indemn de a o spovedi pe fetita cand merg la biserica.
In fata blocului il gasim pe Andrei, un baietel de 11 luni care ne face in ciuda si merge. Copiii se saluta in limba lor, isi ating manutele, se lovesc, apoi se intorc catre mame. Eu schimb cuvinte cu mamica baietelului, aflu ce boli il mai chinuie, care sunt medicamentele prescrise si ii las imbratisati, caci puiului i s-a facut pofta de putin laptic si isi primeste doza in vazul tuturor.
La scara alaturata, mereu aceiasi oameni sterg treptele cu fundul, discuta chestiuni gospodaresti, iscodesc trecatorii, in timp ce doua nepoate se misca un pas in dreapta-un pas in stanga plictisindu-se, fara a se juca ceva coerent.
Depasesc blocurile cu patru etaje, fac dreapta pentru a ajunge la unul cu zece. Acolo ne intampina un landou albastru cu un baietel mai mic decat bebelusa. Ce ma deranjeaza la el este ca sta cuminte cu ochii atintiti spre cer, pedaleaza fara a fi indignat ca adultii il ignora. Mereu imi amintesc ce greu era sa o determin pe fetita mea sa stea si ea potolita in carucior si sa priveasca albastrul cerului.
Traseul ne scoate in cale strada animata de masini. Soferi precauti sunt depasiti de soferi grabiti, pietoni civilizati traverseaza regulamentar in timp ce altii triseaza si gusta adrenalina, tramvaiul 39 se leagana pe sine. Aici imi clatesc ochii cu apartamentele minuscule ale caror proprietari au facut izolatie exterioara dupa puteri. O paleta larga de culori inveseleste orasul gri. Un balcon este albastru, un etaj caramiziu, un om a avut doar verde-brotacel, iar vecinii roz. Cei falosi au pus bani cu totii si si-au izolat tot blocul (au stricat farmecul). Ferestrele clipesc si ele la fel de diversificat. Termopanele fac concurenta geamurilor din lemn, perdele sau jaluzele, flori ori nimic completeaza peisajul urban.
Parcul ne primeste generos. Portile deschise ne sugereaza ca suntem binevenite. Aici regasim o comunitate de plimbareti. Fie ca merg, fie ca stau pe banca sau pe iarba toti mananca seminte. Parinti, copii, bunici, veri, prieteni au cate o punga de bomboane agricole ale caror coji le arunca/scuipa pe jos. Calcand pe covorul oleaginos o salut pe mama lui Darius, il aud exprimandu-se prin racnete pe Robert, Alexandra sora Teodorei este din nou certata, Rares cel alintat este iar cu bunica, David se joaca cu Gabriel in timp ce Sabina sta in nisip.
La plecare trec prin fata unei consignatii care nu vinde mai nimic insa este punct de intalnire al celor plecati in strainatate "sa faca banu' ". Cu burtile rotunjoare ei stau in picioare, asezati pe un scaun pliant ori cocotati pe frigiderul de inghetata. Vorbesc tare si deocheat, iar in zilele de duminica isi mai trag si pumni.
In drumul spre casa, observ ca aceiasi vecini din blocurile turn ies in fata sa bea si sa sparga eternele seminte. De la etajul intai, asezati pe aerul conditionat, doi papagali ciripesc melodios incercand sa se auda si ei printre injuraturile rostite sonor si clar.
Ma retrag in apartament detasata de vulgul care are reprezentatie zilnic la aceeasi ora.
De luni revin in campul muncii. Pun punct concediului de maternitate dupa opt luni si jumatate. Bunica va intra in paine.
La inceputul anului eram nerabdatoare sa plec la scoala. Credeam ca ar fi o evedare din stresul in care traiam. Pe atunci nu eram deconectata de la social. Faptul ca treceau saptamani in care nu ieseam din casa, ma demoraliza si ma determina sa imi doresc revenirea la catedra.
Ce ganduri ma incearca acum, cand relatia cu bebelusa a devenit atat de frumoasa? E greu de exteriorizat. Simt un nod in gat, caci ma despart de ea mai multe ore. Niciodata nu am stat departe una de cealalta mai mult de o ora, si atunci eram la magazinele din apropiere. Mereu am luat-o cu mine fie cand sedea in burtica si participa la ore sau la examenul de bacalaureat, fie la plimbare prin oras cand sta in carucior.
Desi sunt atatea mame care se duc la serviciu inaine de finalizarea concediului, ma simt vinovata ca o parasesc. Stiu bine ca fara bani nu o pot hrani, nu ii pot asigura strictul necesar, dar voi pierde ore pretioase din viata ei.
Si eu am fost crescuta de bunica. Mama si cu tata veneau la ora 16.00 de la munca. Acest lucru nu a influentat negativ relatia cu parintii, i-am iubit enorm din prima secunda. Insa in ceea ce ma priveste simt ca nu am luat decizia cea mai buna.
Sper ca timpul sa nu ma pedepseasca amarnic pentru aceasta hotarare.
Pana acum nu am abordat subiectul relatiei dintre tata si fiica. Am privit mereu din perspectiva celei care a purtat in pantec noua viata, a dat nastere, a indurat dureri, a transformat noaptea in zi.
Totusi preferatul bebelusei este tati. Relatia unica a inceput din prima zi. La maternitate am avut uimirea sa imi vad sotul pentru prima data pierdut de emotie, fastacit in fata unui ghemotoc de 52 de centimetri.
Nu pot sa redau chiotul de bucurie cu care il trezeste dimineata, fericirea care i se citeste pe chip atunci cand el vine acasa si placerea pe care o resimte cand tati o duce in brate.
Ce face in plus fata de mine? Nimic. Insa este atat de inventiv, incat minutele petrecute impreuna devin magice pentru copil. Imaginatia lui este de pe taramul copilariei, jocurile pe care le initiaza au farmec si smulg bebelusei hohote. In asemenea momente ma retrag intr-un colt si privesc cum dragostea dintre tata si fiica se transmite prin privire, cuvinte, gesturi.
Laptele meu incepe sa se imputineze. De cateva zile completez masa de dimineata care era formata din alaptare cu altceva. Pana acum i-am dat biscuiti cu iaurt, insa de doua zile i-am dat biscuitii cu lapte pasteurizat. A mancat cu pofta si nu am inregistrat reactii adverse.
Cum e mai bine? Sa ii dau lapte de vaca sau sa cumpar lapte praf? Primul este mai ieftin, il consumam si noi parintii si nu cred ca reprezinta un pericol pentru alaptare. Celalat este adecvat sugarilor, ofera o alternativa a laptelui matern.
De cateva saptamani, bebelusa nu mai vrea sa stea decat in picioare. Am inceput sa facem pasi pe covorul de acasa si pe iarba din parc.
Ieri i-am cumparat prima pereche de sandalute. Am facut acest gest deoarece prin iarba sunt multe gunoaie care pot sa o raneasca. Dupa ce am incaltat-o, fetita era nedumerita de noua senzatie. Isi tinea picioarele intr-un mod amuzant si se sfia sa calce.
A trebuit sa o las sa se joace cu incaltamintea, pe care a bagat-o in gura, pecetluind astfel prietenia.
Caldura mare, mon cher!
Temperaturile ridicate ne-au adus pe toti membrii familiei intr-o stare de nervozitate. Bebelusa rezista cu stoicism, insa dupa-amiezile incepe sa reactioneze inexplicabil plangand fara motiv.
Chiar daca ies cu ea la plimbare atat dimineata, cat si seara, racoarea nu este multumitoare, de aceea cand ajung in parc, ne asezam pe paturica si o dezbrac in pielea goala. Este singura solutie pe care am aflat-o in lupta cu canicula. In casa ne salveaza aerul conditionat.
1. Trotuarele au gropi si denivelari. Caruciorul zgaltaie copilul si rezulta un micut tracasat.
2. Rampele obligatorii pentru a putea sa se urce o persoana cu handicap locomotor ridica urmatoarele probleme:
2a. nu exista
2b. sunt realizate de ochii lumii. Au o inclinatie imposibil de urcat. De exemplu, in piata din Micro 19, scarile spre Restaurantul Neacsu, au o rampa pe care nici cu piciorul nu poti sa o escaladezi, cu caruciorul este de domeniul cascadoriei.
2c. chiar daca exista nu poate fi utilizata. La Posta din Micro 21, rampa coboara in niste balarii ce re-creeaza jungla africana.
2d. nesimtirea. Revin la piata mai sus amintita. O alta rampa conceputa pentru cei cu carucioare nu poate fi urcata intrucat o precupeata si-a asezat zarzavaturile pe ea.
2e. rampa tip manufactura. Sunt soferi care isi iubesc nespus masina. Acestia au turnat o lingura de asfalt si au realizat o trecere lina de pe trotuar pe strada. Aceste minuni ale inteligentei omului sunt realizate in functie de locul de parcare. Astfel realizez zig-zaguri pe strada intre o rampa si cealalta.
3. Linia de tramvai poate fi traversata cu pretul vietii. Sinele sunt foarte greu de pasit cu caruciorului. Se risca blocarea unei roti si stationarea in calea tramvaiului.
Fiecare plimbare scoate untul din mine. Transpir din cauza efortului si a fricii mai tare decat atunci cand mergeam la sala.
Inainte sa devin mama credeam ca a plimba un sugar este o sarcina usoara. Il pui in carucior si te invarti pe unde doresti. Priveam pe strada parinti zambitori care imping un carucior ce gazduia un micut cuminte curios sa priveasca peisajul sau un pui dormind linistit.
Pana sa apara bebelusa imi realizam diverse scenarii de plimbare. Ma vedeam imbracata elegant, incaltata ca deobicei cu pantofi cu toc si machiata cu tot dichisul impingand radioasa un carucior minunat in care copilul sta ca la carte, nu zice niciun "oaaaaa" si doarme la comanda.
Bineinteles ca realitatea m-a lovit. Bebelusa este intr-o relatie rece cu carucioarele. La inceput nu a acceptat sa stea treaza, sa priveasca cerul si sa asculte sunetele orasului. O asezam cu tandrete si dupa cateva minute incepea sa planga. Drept urmare am avut doua solutii. Fie ieseam cu ea atunci cand trebuia sa doarma si o plimbam in timp ce ea isi facea somnul, dar nu mai mult de 30 de minute, fie ieseam impreuna cu altcineva (mama sau sotul) care impingea caruciorul in timp ce eu o duceam in brate.
In prezent iesim la plimbare doar noi doua. Nu mai am nevoie de alai. Bebelusa sta in fund si priveste curioasa peisajul. Ii plac locurile aglomerate, unde vede o diversitate de lume. Dupa un timp intervine plictiseala si trebuie sa ii dau jucarii. Cand si aceasta activitate este epuizata, incepe sa planga si nu o pot potoli decat luand-o in brate. Intr-o mana o tin pe cea mica, zilnic tot mai grea, si cu cealalta mana imping caruciorul.
Rezultatul iesirilor zilnice este ca am revenit la forma pe care o aveam inaite de nastere si, in plus, am brate musculoase, lucrate ca la sala. Cel mai dificil exercitiu este atunci cand cu bebelusa in brate si caruciorul atasat de mana stanga, fetita are chef sa se alinte si sa se impinga cu picioarele in mine considerand ca este distractiv pentru amandoua ceea ce face. In asemenea situatii suntem ca doi acrobati de la circ. Le-anm dat concediu pantofilor cu toc si rochoolir elegante optand pentru balerini si pantaloni.
Degeaba posedam nu unul, ci doua carucioare. Niciunul nu este cu lipici.
JOS PALARIUTA! Acesta este mesajul bebelusei care in ultimele saptamani a descoperit cum se da jos de pe cap o palariuta si cum se arunca din carucior.
Ceea ce voi marturisi on-line sper sa nu il afecteze prea tare pe tati :-). Am pierdut deja doua palariute. Chiar daca sunt prinse sub barba, nu este un obstacol. Bebelusa a dibuit elasticul si il indeparteaza. Au fost luate de pe cap si cu nonsalanta aruncate direct pe trotuar fara sa vad. Am noroc ca acasa ne mai asteapta o palariuta de rezerva si un batic.
Sa vad cat vor rezista si acestea in posesia noastra caci pe capul bebelusei nu vor sta prea mult.
Bebelusa este matinala. Se trezeste in jurul orei 6,00. Gangureste si se joaca singura in patut cam 20 de minute dupa care sesizeaza ca nimeni nu o admira si scanceste dupa companie. Atunci imi fac si eu intrarea in noua zi. Reintalnirea pe lumina este salutata de fetita cu un zambet larg (prin care se vad acum cini dinti - doi jos si trei sus!) si batai din picioare.
Ne facem toaleta, mancam, pregatim fructele pentru masa urmatoare si iesim din casa la ora 8,00 pentru a profita de racoarea diminetii.
Tinta noastra este parcul. Acolo bebelusa face plaja 15 minute, apoi ne jucam la umbra. Cand plictiseala se instaleaza ne dam in leagan si ne plimbam. In jurul orei 10 cumparam covrigi, ne intoarcem in parc, ne asezam la umbra, iar cea mica doarme in carucior in timp ce eu citesc.
Tot programul se incheie cand bebe se trezeste. Atunci intram in casa si ne intalnim cu bunica.
Tin sa remarc ca zilele devin mai interesante cu cat bebelusa creste.
Am plecat pentru prima data cu bebelusa intr-o calatorie. Ne-am dus toti trei la Onesti sa facem o vizita rudelor.
Pentru mine cea mai mare spaima a constituit-o drumul de doua ore si jumatate. Nu stiam cum se va comporta fetita. Imi faceam problema ca nu voi avea suficiente resurse sa o amuz. Cea mica a dormit in masina si doar pret de o ora a trebuit sa o distrez.
Excursia a fost o reusita. Fetita a fost sociabila, nu a simtit in mod negativ ca am schimbat domiciliul. A mancat, a ras, a plans si a dormit exemplar. Cu siguranta aerul curat, racoarea si baile de soare au relaxat-o.
Pentru mine teama de a calatori cu bebelusa a fost invinsa.
