Azi am revazut primele poze ale bebelusei. Au fost facute de sotul meu cand ma aflam la terapie intensiva. Ce sentimente neobisnuite m-au incercat... Sa nu credeti ca am fost invadata de sentimentul matern, ca toate suferintele mi s-au parut un vis, asa cum am citit in diverse reviste, sau ca am plans de bucurie cand mi-au pus copilul in brate, dupa cum se face in filme.
Imi aduc aminte ca eram total nedumerita. Am vazut ghemotocul meu si nu stiam ce trebuie sa fac cu el. L-am sarutat pe obaz, iar copilul plangea-scancea. Mai tarziu, mi-a fost adus si pus la san. Nedumerirea a continuat. Eram stinghera, parca nu era al meu.
A doua zi, in salon, eram asteptata de bebelusa. Spalata, bine hranita si imbracata curat. De la ora 7,00 pana pe la ora 12,00 m-am uitat la ea incercand sa realizez cu cine seamana. Dupa un timp, am inceput sa ma ingrijorez ca nu se mai trezeste si ca eu nu am nimic de facut. Dupa primele scancete, am inceput sa simt cu varf si indesat ce inseamna sa fii mama. De la primul "oaaaaaaa" somnul ei a devenit o incununare a maiestriei materne, un premiu greu castigat. Zi, noapte, bebelusa plangea aproape fara intrerupere din cauza ca ii era foame, eu neavand suficienta mancare sa ii ofer (mititica). Asa ca dupa trei zile si trei nopti de nesomn, mergeam la pansat, la tratament, ca un zombi. Imi venea sa cad din picioare.
Pozele pe care le atasez sunt din primele doua zile de viata ale fetitei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu